Anatol Gudîm, Centrul de Investigaţii Strategice şi Reforme

Privatizarea în Transnistria: riscuri şi beneficii

Seminarul Internaţional „Conflictele Ingheţate din spaţiul ex-URSS într-un nou Context Geopolitic”,
organizat de Institutul de Politici Publice, Moldova, Chişinău, 3-4 decembrie, 2004

Transnitria- „regiunea insurecţională” a Republicii Moldova şi economia sa administrativ dirijată au intrat într-o etapă de dezvoltare destul de dramatică. În sfârşit, şi aici, se prea poate că, mai târziu decât altundeva în spaţiul post-sovietic, a fost iniţiată campania de privatizare în sectorul industrial, orientată, în general, asupra investitorilor străini.

Drama constă în faptul că, mai bine de 10 ani, administraţia regiunii, corpul director, şi „elitele” economiei subterane au activat foarte comfortabil în limitele know-how-ului local- „sisteme puternic centralizate potrivit indicatorilor macroeconomici”[1]. Oficial s-a acordat prioritate întreprinderilor de stat şi colective, cu menţiunea: „Desigur, proprietatea privată trebuie să existe. Dar aceasta trebuie sa fie o proprietate privată muncită”. (Smirnov, I., Preşedintele RMN)

Iniţial, în această regiune, ca şi în Republica Moldova, a fost adoptată aşa-numita lege a privatizării (decembrie 1991), care, însă, nu a fost consolidată printr-un program concret de privatizare. Iar în anul 1997, procesul de privatizare ca „acţiune tâlhărească, antipopulară” a fost, în general, suspendat printr-un decret special al Sovietul Suprem al RMN. Între timp, în practică continua transmiterea dreptului de dispoziţie şi gestionare a unor întreprinderi particularilor-în baza ordinelor şi „deciziilor speciale”. Experimentele în agricultură din anii 1999-2002 bazate pe arendarea de către fermieri a pământului colhozurilor şi sovhozurilor n-au reuşit. Iar referendumul privind introducerea proprietăţii private asupra pământului (aprilie 2003) a fost declarat nevalabil “din cauza participării proaste a populaţiei la sufragiu”.

Rezultatul tuturor acestor evenimente a fost conservarea structurii de tip sovietic a gradului de ocupare al populaţiei. Astfel, conform datelor serviciului de statistică al RMN în anul 2000, în regiune, 64.9% din populaţia ocupată era angajată în întreprinderile de stat şi municipale,  8.6%-în societăţi pe acţiuni şi întreprinderi colective, 14,6% - în colhozuri şi sovhozuri, şi doar 7.1% - în întreprinderi private şi de arendă[2]. 

În sfârşit – „s-a spart ghiaţa”! Programul de privatizare pe anul 2001-2002 conţine 55 de întreprinderi, iar în anii următori –alte 75. Au fost privatizate: în 2002 – 2 întreprinderi, în 2003-12, în 2004 –163. Dintre ele fac parte – cei mai importanţi donatori la bugetul regional – Uzina metalurgică moldovenească (Râbniţa), Centrala Electrică Moldovenească (Dnestrovsk), întreprinderi din industria constructoare de maşini, industria uşoară şi alimentară din Tiraspol, Bender, Dubăsari, şi Grigoropol. 

Totuşi ce s-a întâmplat? Care sunt cauzele exploziei activităţii de privatizare? Sunt câteva astfel de cauze, motive:

·        tendinţa de consolidare, „legitimizare” a dreptului propriei elite locale (administaţia, antreprenorii) asupra întreprinderilor din regiune până devine posibilă constituirea unui „stat comun” cu Republica Moldova;

·        stabilizarea situaţiei economice în întreprinderile industriale mari prin atragerea de mijloace băneşti ale investitorilor în vederea reconstruirii întreprinderilor şi stingerii datoriilor acestora;

·        formarea unei surse suplimenatare de venit pentru bugetul regiunii (oficial-în scopuri sociale şi pentru Fondul de Dezvoltare al RMN);

·        legalizarea „acaparării proprietăţii de stat” de către structurile economiei subterane, inclusiv şi din afara regiunii;

·        atragerea în regiune de investiţii străine, în special din Federaţia Rusă, drept  barieră, mijloc de apărare împotriva pretenţiilor oficialităţilor din Republica Moldova asupra dreptului de gestionare a întreprinderilor considerate proprietate de stat de pe teritoriul regiunii.

Între timp, poziţia oficială a Republicii Moldova privind privatizarea în Transnistria este contradictorie. Iniţial, această atitudine s-a manifestat prin acceptarea tacită a privatizării Uzinei Metalurgice Moldoveneşti din Râbniţa, foarte rentabile, a întreprinderii-fiică a companiei ruse Gazprom (ITERA/ EI Energy Investment  and Management Corporation); apoi – în decizia consemnată în protocolul Chişinău – Tiraspol din 2001 („activitatea investitorilor şi antreprenorilor străini pe teritoriul Transnistriei este garantată de legislaţia Republicii Moldova, Transnistriei şi de normele dreptului internaţional”); şi în cele din urmă, a urmat Legea privatizării întreprinderilor din localităţile din stânga Nistrului şi din mun.Bender (octombrie 2004)4, acordându-le angajaţilor întreprinderilor prioritate în privatizarea acestora. Echitatea socială le este asigurată prin art.3 al Legii: „Întreprinderile privatizate sunt transmise participanţilor la privatizare în proprietate privată cu titlu gratuit.” Cât priveşte totalitatea actelor de privatizare încheiate anterior, acestea sunt, în prezent, declarate ilegale în conformitate cu art. 12: „Privatizarea întreprinderii efectuată cu încălcarea  prezentei legi şi ale altor acte normative ale Republicii Moldova este nevalabilă de la data încheierii acordului de privatizare”4. 

Se pare că o astfel de reacţie furtunoasă a autorităţilor din Moldova la privatizarea din Transnistria este neîntemeiată. Într-adevăr, dacă am contrapune riscurile şi beneficiile privatizării am remarca că ultimele prevalează. 

Riscurile pentru RMN: bugetul şi populaţia: „banii din privatizare vor fi devoraţi, întreprinderile vor fi pierdute”; e posibilă reducerea nivelului de ocupare a  populaţiei în câmpul muncii (eliminarea şomajului ascuns) în contextul procesului de restructurare a întreprinderilor de către noul proprietar; protestele sociale ale colectivelor de muncă.

Riscurile pentru RM: discomfortul şi înjosirea în legătură cu pierderea temporară a drepturilor sale asupra proprietăţii „regiunii insurecţionale”.

Riscurile pentru noii proprietari ai întreprinderilor: incertitudinea privind legitimitatea dreptului de proprietate. 

Beneficiile pentru toţi, şi, în primul rând pentru întreprinderi, constau în faptul că, fiecare întreprindere privatizată va avea un proprietar concret, investiţii şi restabilirea activităţii de afaceri. Cât priveşte interesele RM şi RMN, acestea vor fi desigur luate în considerare în limitele „statului comun” prin delimitarea dreptului lor de proprietate. Şi acest lucru, a fost, apropo, consemnat în Memorandumul privind principiile fundamentale de constituire ale statului comun (articolele 14.8 şi 14.9)5. În plus, coordonarea intereselor este posibilă şi în baza algoritmului lui V. Ceşuev, în cadrul legii RM privind întreprinderile din Transnistria, adoptată în octombrie (2004)6.