Nota analitica 6

Fluxuri de mărfuri în zona Transnistriei: peste două luni
CISR

Cronica soluţionării conflictului transnistrean este bogată în iniţiative promiţătoare de căutare a unor soluţii convenabile pentru toate părţile. Cele mai importante sînt:

• Propunerile misiunii OSCE (raportul nr. 13 din noiembrie 1993);
• Memorandumul de la Moscova (mai 1997);
• Propunerile Ucrainei despre statutul suspendat al Transnistriei (iunie 1999);
• Planul lui E. Primakov despre statul comun (august 2000);
• Actul de la Kiev, semnat de trei intermediari – OSCE, Rusia şi Ucraina, despre Republica Moldova ca stat comun federativ (mai 2002);
• Memorandumul D. Kozak (septembrie 2003);
• Şi în cele din urmă, iniţiativa lui V. Iuşcenko (aprilie 2005) – planul „celor trei D” – demilitarizare, decriminalizare şi democratizare.

Fiecare dintre aceste încercări, indiferent dacă a fost constructivă sau vădit formală, a presupus atît realizarea unor paşi şi garanţii coordonate, cît şi deschiderea părţilor pentru compromisuri şi renunţarea la ultimatumuri şi acţiuni unilaterale. Atît în aspectele politice, de drept şi militare, cît şi în aspect umanitar.

În curent, devine tot mai clar că la baza „conflictului transnistrean” întotdeauna s-au aflat şi continuă să se manifesteze interesele economice. Iniţial, acestea au fost interesele regionale ale celei mai bogate şi dezvoltate industrial părţi a RSS Moldoveneşti, şi, respectiv, interesele „corpului director” local, care şi-au anunţat întreprinderile „colective”. Iar după privatizarea cu mijloace băneşti cu participarea elitei locale şi a investitorilor străini, în primul rînd ruşi, – şi interesele noilor proprietari şi ale administraţiei locale cu care aceştia au început să colaboreze fructuos. 

Situaţia dramatică actuală, creată în jurul circulaţiei mărfurilor pe sectorul transnistrean al frontierei moldo-ucrainene, a fost determinată de noile realităţi ale Republicii Moldova ca membru al OMC (2001) şi de pregătirile Ucrainei de a deveni membru al acestei organizaţii, iar per total – de orientarea europeană a ambelor. Drama vamală de la frontiera moldo-ucraineană a parcurs deja trei faze. 

Faza 1. Mai întîi, după cum se ştie, Transnistria a fost lipsită de dreptul de folosinţă a ştampilelor vamale în operaţiunile de export-import, acordat de Moldova în anul 1996. Transnistria a protestat, invocînd Memorandumul de la Moscova, semnat inclusiv şi de Preşedintele RM, care acorda Transnistriei dreptul de activitate economică externă[1]. Reacţia Ucrainei întîrzia, şi acest lucru se întîmpla în primul rînd din cauza implicării agenţilor ei economici în circulaţia mărfurilor în zona Transnistriei (cota-parte a Ucrainei în importul Transnistriei constituia aproape 40% în 2005 – de 1,5 ori mai mult decît a Rusiei), şi doar la 15 mai 2003 Serviciul Vamal de Stat al Ucrainei şi Departamentul Vamal al Moldovei au semnat Protocolul despre recunoaşterea reciprocă a actelor de transport, comerciale şi vamale. După care, la 12 iulie 2003 Guvernul Moldovei a adoptat Hotărîrea nr. 712, conform căreia agenţii economici din Transnistria au dreptul să efectueze operaţiuni de import-export numai după înregistrarea provizorie la Camera Înregistrării de Stat a RM. 

Pentru a determina întreprinderile din Transnistria să efectueze circulaţia legală a mărfurilor au fost stabilite următoarele condiţii: ele obţin, gratis, un număr de identitate; declararea şi vămuirea mărfurilor de export/import se efectuează fără perceperea plăţilor vamale, cu excepţia taxelor vamale de 0,18%; eliberarea licenţelor se efectuează gratis; agenţii economici din Transnistria nu au nici o obligaţiune faţă de bugetul RM. Ca urmare, în decursul unui an s-au înregistrat circa 320 de întreprinderi din regiune.  

Faza 2. În timpul tensiunilor care au urmat în zona transnistreană („criza şcolară”, blocada şcolilor moldoveneşti din regiune), în data de 30 iulie 2004 Guvernul RM a decis că operaţiunile de import-export de pe întreg teritoriul Moldovei în limita frontierelor ei de stat sînt efectuate de subiecţii economici în strictă conformitate cu legislaţia naţională şi cu normele şi regulamentele internaţionale. Iar la 17 august 2004 Ministerul de Externe al Moldovei a informat Guvernul Ucrainei despre retragerea din data de 20 august 2004 a autorizaţiei de trecere a mărfurilor pentru persoanele fizice prin 11 puncte de trecere a frontierei moldo-ucrainene pe sectorul transnistrean. 

În acelaşi timp, Moldova a înaintat pentru examinare la UE şi OSCE propunerea despre desfăşurarea pe acest sector a operaţiunilor de monitorizare internaţională. Acţiunile au fost argumentate prin asigurarea securităţii economice şi a stabilităţii regionale în zona transnistreană, legalizarea activităţii economice externe a întreprinderilor din regiune în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova şi cu regulile, normele şi standardele internaţionale. Reieşind din obligaţiunile din cadrul Planului de acţiuni UE – Moldova, Uniunea Europeană a luat decizia de a institui Misiunea de asistenţă la hotarul Moldovei cu Ucraina, care a intrat în vigoare la 1 decembrie 2005. 

Faza 3. La 2 august 2005 Guvernul Republicii Moldova adoptă hotărîrea nr. 815 despre reglementarea fluxurilor de mărfuri generate de activitatea economică externă a Transnistriei. Camera Înregistrări de Stati a Republicii Moldova a obţinut misiunea de a introduce întreprinderile transnistrene în Registrul de Stat a Întreprinderilor RM (provizoriu), cu acordarea certificatul de provenienţă „C”, iar pentru exportul în Ucraina – a formularului „CT-1”. Întreprinderile înregistrate permanent pot obţine certificate de provenienţă „A”, „CT-1”, „RM” şi „EUR”. 

Însă a trecut mai bine de jumătate de an pînă această decizie a fost aplicată în practică, începînd cu 3 martie 2006. A fost nevoie de Declaraţia comună a prim-miniştrilor Moldovei şi Ucrainei (30.12.2005), o serie de consultaţii bilaterale cu participarea UE şi informarea comunităţii oamenilor de afaceri şi a administraţiei Transnistriei. Ultima nu a recomandat întreprinderilor transnistrene să se înregistreze în structurile de stat ale Republicii Moldova, considerînd că acestea doresc extragerea acestor întreprinderi din „cîmpul legal” şi din sistemul financiar-bugetar al regiunii.  

În continuare, Transnistria a organizat o campanie informaţională eficientă („blocada economică”, „catastrofa umanitară” etc.), urmată de demersurile politice şi economice ale Rusiei (declaraţiile Dumei de Stat şi ale MAE, decizia de a acorda credite şi ajutor umanitar, limitarea exportului moldovenesc). 

Astăzi, peste două luni de la introducerea “noului regim vamal” în zona transnistreană, situaţia este destul de contradictorie. Pe de o parte, un grup de întreprinderi din Transnistria au fost incluse în Registrul de Stat al RM – 58 în regim provizoriu, 55 – permanent. În acelaşi timp, conform estimărilor, în perioada martie – aprilie serviciul vamal al RM controla mai puţin de 4,0% din importul şi 15,0% din exportul Transnistriei. La recomandarea administraţiei regiunii, mai multe întreprinderi şi-au sistat activitatea sau funcţionează „pentru depozit”; altele au acceptat taxarea dublă; al treilea grup (întreprinderi ale industriei uşoare care au contracte încheiate cu parteneri din ţările UE) funcţionează fără restricţii la importul materiei prime (bumbac, stofă, furnitură etc.) şi la exportul producţiei finite. S-au păstrat şi “schemele obscure” de trafic de materie primă şi de mărfuri, susţinute de interesele administrativ-economice ale conglomeratelor Ucrainei (Odesa – Iliciovsk, Vinniţa, Nikolaev), Transnistriei şi Moldovei. 

Şi mai evidente sînt pierderile politice: procesul de negocieri în problema soluţionării conflictului transnistrean în formatul 5+2 a fost sistat; Rusia şi Ucraina s-au transformat din intermediari şi garanţi în participanţi direcţi la conflict; aplicarea planului V. Iuşcenko („trei D” în 18 luni!) se tot amînă pentru un viitor indefinit. 

Situaţia se complică şi din cauza acţiunilor contradictorii ale Republicii Moldova în asigurarea garanţiilor politice şi economice oferite atît businessului şi populaţiei transnistrene (dreptul la proprietate, înregistrarea şi impozitarea, relaţiile bugetare şi bancare cu RM), cît şi regiunii în general (administraţia publică locală, autonomia financiară). Se pare că drepturile şi resursele destul de limitate, acordate unei alte regiuni „problematice” a Moldovei, Găgăuzia, care are statutul special de „formaţiune administrativ-teritorială” din anul 1995, deloc nu inspiră administraţia şi populaţia Transnistriei.  

Astăzi relaţiile Moldovei cu Transnistria sînt dominate de spiritul confruntării. Însă vecinii nu se aleg, şi o soluţie oricum va trebui găsită. Iar acest lucru se va întîmpla, probabil, în cadrul Cartei Europene a autonomiei locale, ratificată de Parlamentul Moldovei în anul 1997. În plus, deja au apărut semne că noua elită a oamenilor de afaceri din Transnistria, cît şi politicienii născuţi de aceasta sînt predispuşi pentru compromisuri – de exemplu, formînd o zonă economică liberă cu regim vamal şi fiscal special. Astfel va fi restabilită legătura temporală, că doar anume de la decizia din 1990 a Congresului deputaţilor de toate nivelurile din Transnistria despre „Crearea zonei economice libere transnistrene” a început autoafirmarea regiunii în calitate de formaţiune administrativ-teritorială autonomă. Şi chiar în iulie 2003, după începutul acţiunilor moldo-ucrainene de „normalizare” a traficului de mărfuri pe sectorul transnistrean de frontieră, sovietul suprem al Transnistriei (parlamentul local) a stipulat în declaraţia despre măsurile de asigurare a activităţii economice externe că „eforturile părţilor trebuie să fie orientate spre elaborarea şi implementarea politicii unui stat comun, inclusiv în domeniul relaţiilor economice externe, prin acordarea de ajutor agenţilor economici în dezvoltarea şi promovarea lor pe pieţele externe”.  

Urmînd logica, anume comunitatea oamenilor de afaceri din Transnistria este adeptul, relativ independent şi cel mai motivat, al aplanării conflictului. Dirijismul postsovietic şi cohorta „directorilor roşii” sunt treptat înlocuiţi de o nouă generaţie de proprietari şi manageri. Businessul transnistrean se internaţionalizează rapid (investitori din UE şi SCI, parteneri comerciali în 80 de ţări) şi deja se simte inconfortabil în cadrul unui „stat nerecunoscut”.  

De rînd cu compania „Sheriff”, născută în regiune, care domină piaţa alimentară, a produselor petroliere şi de telecomunicaţii (plus construcţii, plus businessul sportiv etc.), cît şi cu un grup de întreprinderi ce activează absolut legal în bază de contract cu parteneri din ţările UE, de normalizarea fluxurilor de export-import este interesat şi conglomeratul de întreprinderi ce depind de Gazprom-ul rusesc (Uzina metalurgică din Rîbniţa, Staţia energetică de la Cuciurgan, uzina „Electromaş”, Gazprombank” (Tiraspol) ş. a.) Însuşi Gazprom este interesat de stabilitatea legalizării prezenţei sale în Transnistria în calea sa spre Balcani.