Nota analitica IV – aprilie 2004                                      CISR/ADEPT, vezi: www.e-democracy.md

1000 şi 100 de zile ale Guvernului V. Tarlev
 

În data de 19 aprilie 2001, Parlamentul a adoptat rapid, într-o jumătate de oră, programul de activitate al celui de al nouălea – începînd din 1990 – guvern al Republicii Moldova. Spre dezamăgirea scepticilor (în ciuda unor numeroase substituiri în echipă în timpul “jocului”), tocmai acest guvern s-a dovedit longeviv.  

Explicaţia constă în primul rînd în funcţionarea ireproşabilă a mecanismelor verticalei puterii: Preşedintele, Parlamentul, Guvernul în calitatea sa de organ executiv. S-a menţinut stabilitatea şi sectorul privat (circa 80% din PIB), şi întreprinzătorii, care se pare că s-au adaptat la condiţiile de piaţă după o decadă de reforme. În plus, sprijinul financiar anual pentru ţară în mărime de 300-500 mln dolari SUA proveniţi de la moldoveni – muncitori în străinătate. 

Cum poate fi evaluată calitatea activităţii Guvernului? Cred că, mai întîi de toate, în conformitate cu trei criterii majore:

      ·          asigurarea ordinii de drept în ţară;
·          stabilitatea politică, internă şi externă;
·         stabilitatea macroeconomică combinată cu satisfacerea principalelor necesităţi sociale ale populaţiei: locuri de muncă, studii, sănătate, ajutor social acordat celor săraci. 

Privitor la primele două criterii, potrivit sondajelor sociologice, 2/3 din populaţie evaluează situaţia din ţară ca fiind satisfăcătoare. Cu această situaţie nu sînt întotdeauna de acord, bineînţeles, politologii şi sociologii, fără a mai vorbi de partidele de opoziţie. 

Insă principală deviză a programului Guvernului a fost “Renaşterea economiei – renaşterea ţării”. Acest obiectiv urma a fi realizat prin “creşterea rolului statului în asigurarea dezvoltării socioeconomice durabile”. Vedem ce a rezultat din acest deziderat din tabelul care reuneşte principalii indicatori macroeconomici.  

Moldova: principalii indicatori macroeconomici 

Divergenţele sînt la vedere. Pe de o parte, a crescut în mod evident PIB-ul (cu 21,6% în trei ani), care a început înainte de criză în 1997 (+1,6%) şi a revenit în 2000 (+2,1%). Banca Naţională controla

        Divergenţele sînt la vedere. Pe de o parte, a crescut în mod evident PIB-ul (cu 21,6% în trei ani), care a început înainte de criză în 1997 (+1,6%) şi a revenit în 2000 (+2,1%). Banca Naţională controla cursul leului, iar Ministerul de Finanţe, balanţa de venituri şi cheltuieli. A crescut salariul mediu pe ţară şi cuantumul pensiilor (în 2003, de pildă, respectiv cu 31% şi 28%). Sfera socială a beneficiat de 53,7% din toate cheltuielile de la bugetul consolidat.

Pe la altă parte, ţara s-a confruntat cu o acută criza de investiţii (stocuri pentru viitor!), cu un enorm deficit al balanţei comerciale, cu creşterea lentă a exporturilor, cu dificultăţile datoriei externe şi interne. Şi … cu pericolul exploziei inflaţiei. 

Atît populaţia, cît şi Guvernul şi consilierii acestuia de la Fondul Monetar Internaţional şi de la Banca Mondială ştiu ce ar trebui schimbat şi îmbunătăţit: calitatea creşterii economice (actualmente doar 1/3 din sporul PIB-ului se formează în sectorul real); caracterul relaţiilor dintre stat şi antreprenoriat); situaţia concurenţei şi a climatului de afaceri; separarea împuternicirilor între puterile centrală şi locală; crearea de noi locuri de muncă pentru a contracara exodul în masă al migranţilor; restabilirea liberei circulaţii a oamenilor şi mărfurilor cu Transnistria; lupta împotriva corupţiei şi a criminalităţii; direcţionarea ajutorului social către cei săraci. 

Pentru a soluţiona aceste probleme destul de complicate, Guvernul trebuie să se ridice pe un palier mai înalt al iniţiativei şi creaţiei deoarece o parte considerabilă a realizărilor pozitive a fost obţinută, conform afirmaţiei Preşedintelui Vladimir Voronin, “în baza resurselor administrative”. Însă aceste resurse şi intervenţia statului în economie îşi au limitele lor. Cu atît mai mult cu cît noi încercam să redresăm ţara cu ajutorul unui aparat de stat încă nereformat. 

Nu este exclus că în luna mai Guvernul îşi va evalua, de o manieră echilibrată, activitatea desfăşurată în anii 2000-2003, incluzînd plusurile şi minusurile şi dezminţind părerea ultimei misiuni a FMI precum că în Moldova reformele şi-au încetinit ritmul, iar în anumite domenii au cunoscut în general un regres. 

Deocamdată însă, Guvernul şi-a definit, prin Hotărîrea nr. 351 din 2 aprilie 2004, “obiectivele prioritare de activitate ale puterii executive pentru anul 2004” şi, pe deasupra, planul de acţiuni alcătuit din 177 (!) de puncte. Acţiunile reprezintă un ansamblu de propuneri ale ministerelor şi departamentelor, iar priorităţile au fost formulate, probabil, în “eşalonul de vîrf”. 

Aşadar, atenţie! “A considera obiective prioritare ale activităţii puterii executive pe anul 2004:

-          dezvoltarea resurselor umane prin crearea permanentă a unui sistem modern de educaţie, de ocrotire a sănătăţii, de garanţii sociale, de inovaţii şi de cercetări;

-          integrarea europeană şi modernizarea economică a ţării;

-          liberalizarea activităţii economice, stimularea investiţiilor, asigurarea transparenţei şi stabilităţii bazei legislative;

-          reîntregirea teritorială a ţării” (Monitorul oficial al Republicii Moldova, nr. 56-60, 9 aprilie 2004, p. 62). 

Să fie toate aceste formulări măreţe şi lipsite de concreteţe priorităţile pentru ultima „sută de metri” a Guvernului? Pentru ce au fost atunci irosiţi cei trei ani anteriori? Căci Guvernul şi-a propus aceste obiective generale încă la 19 aprilie 2001. Şi unde a dispărut “combaterea sărăciei” din Strategia de Creştere Economică şi Reducere a Sărăciei, documentul principal pentru Guvernul în anii 2004-2006? 

Totuşi Hotărîrea în cauză are şi o latură pozitivă: Guvernul a oferit ţării un argument convingător în folosul necesităţii imperioase de a reforma aparatul de stat.