Sectiunea XIII – noiembrie 2004 

Privatizarea în Transnistria: riscuri şi beneficii
Vissarion Ceşuev

Trecerea la privatizarea potenţialului industrial din Transnistria semnifică, în opinia noastră,  slăbirea încă a unui factor fundamental de tensiune în relaţiile Republicii Moldova cu această regiune. Motivul este următorul. În 1990, principala cauză de separare a regiunii de Moldova, pe lângă cea lingvistică, era numită cea “politico-economică” – refuzul muncitorilor de a urma calea formării economiei de piaţă bazată pe proprietatea privată, şi negarea privatizării. Acest lucru a fost întruchipat în prima autodenumire a regiunii – Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Transnistreană. 

Astăzi însă, după trecerea a 15 ani din toate cauzele reale, există numai una recunoscută de ambele părţi – relaţiile de proprietate. Toate celelalte aspecte – etnice, politice, lingvistice – au trecut pe un plan secund. 

Însăşi negarea privatizării în Transnistria nu a durat mult. A fost de ajuns un an de “independenţă” pentru a recunoaşte necesitatea de a introduce proprietatea privată, şi deja în 1991 în Transnistria a fost adoptată legea “cu privire la privatizare”. Ca procedură în ea se prevedea următoarele:

·        dreptul preponderent al colectivului de muncă în alegerea formei şi ordinii privatizării;

·        concordanţa metodelor de transmitere a drepturilor de proprietate cu şi fără plată;

·        egalitatea drepturilor cetăţenilor de a primi cote din proprietatea ce urmează a fi privatizată cu şi fără plată;

·        transparenţă şi control public asupra privatizării; 

Acest concept prevedea transmiterea cu titlu gratuit a 51% din proprietatea întreprinderilor privatizate membrilor colectivului de muncă, posibilitatea de a arenda întreprinderea de către colectivul de muncă cu dreptul de răscumpărare, răscumpărarea proprietăţii întreprinderii în rate de către membrii colectivului de muncă. Principiile de privatizare a industriei s-au răspândit în deplină măsură şi asupra proprietăţii colhozurilor, cooperativelor de consum şi a uniunilor gospodăreşti. 

A fost anunţat că o expunere mai detaliată a mecanismelor de privatizare va fi formulată în Programa de privatizare, care, totuşi, în decursul a 5 ani nu a fost scoasă la lumină. Mai mult decât atât, în 1997 Sovietul Suprem al RMN a stopat privatizarea printr-o hotărâre specială. În acelaşi timp, de facto se continua transmiterea dreptului de folosinţă şi administrare a unui şir întreg de obiecte către persoane private, desigur în baza ordinelor şi hotărârilor speciale. 

În sfârşit, abia în 2002, în Transnistria a apărut noua bază conceptuală pentru transformarea fundamentală a relaţiilor de proprietate şi acest proces a fost activizat în perioada anilor 2002-2004. Ideologia noii concepţii se diferenţia radical de cea din legea aprobată în 1991. În primul rând, aceasta ţine de drepturile patrimoniale a cetăţenilor Transnistriei. Dreptul de  a primi cote de proprietate cu titlu gratuit de către fiecare locuitor, membru al colectivului de muncă, în procesul de privatizare nu este menţionat în mărime de 51% din capitalul statutar, şi în general în nici o altă formă. A fost exclusă şi poziţia despre principiile de privatizare a colhozurilor, cooperativelor de consum şi a uniunilor gospodăreşti. Principiul de bază a devenit cel de piaţă: “Cine are bani, acela e stăpânul”. Argumentul adus – de a acoperi necesităţile bugetare a RMN şi a Fondului de dezvoltare. 

Conform noii legi “cu privire la privatizare”, dreptul de proprietate poate să apară numai în urma unui concurs sau licitaţii, adică când există nu mai puţin de 2 pretendenţi. Dar, în perioada 2002-2004, nu erau o raritate cazurile când drepturile de proprietate se transmiteau chiar şi atunci când era numai un singur pretendent. De aceea, tot timpul rămâne posibilitatea de a anula drepturile de proprietate apărute în astfel de condiţii. Aceste aspecte sunt atât de evidente, încât este puţin probabil că organizatorii privatizării, acei indivizi care şi-au permis (ocolind propriile “legi”) să acorde dreptul de proprietate altor persoane să nu-şi dea seama de acest lucru. În acest caz este necesar de a înţelege logica comportamentului atât a organizatorilor, cât şi a participanţilor a unei astfel de privatizări, adică se are în vedere evaluarea riscurilor. 

Ca explicaţie, poate servi mentalitatea că totul are un caracter temporar. Toate părţile implicate înţeleg că mai devreme ori mai târziu drepturile de proprietate transmise pot să dispară, de aceea şi este complicat de a asigura bunăstarea şi durabilitatea în timp a întreprinderii privatizate(societăţii pe acţiuni). Fără perspective vor fi şi încercările de a suplini capitalul circulant al unei astfel de SA prin plasarea acţiunilor sale pe piaţa secundară. Este foarte dubios faptul că măcar vreo bancă ar primi ca gaj pe lungă durată un imobil ilegal. 

De asemenea, este evident că vor apărea urmări dramatice şi din ignorarea intereselor atât a colectivelor de muncă, cât şi a administraţiei întreprinderilor privatizate. Este foarte mare probabilitatea de apariţie a grevelor şi a conflictelor serioase între membrii personalului, care de mult timp (la nivel emoţional şi psihologic) consideră întreprinderea lor ca o “a doua casă”, şi proprietarii întreprinderilor. Astfel de exemple deja sunt întâlnite în practică – fabrica “Tighina”(Bender), uzina “Metalolitografiei”(Tiraspol) şi altele. 

Baza economică a drepturilor colectivului de muncă de a primi cote din proprietatea întreprinderilor lor este constituită din faptul, că de-a lungul mai multor decenii personalul întreprinderii primea în formă de salariu nu mai mult de 10% din plusprodusul creat. Acest fapt este larg cunoscut încă din epoca economiei planificate. De aceea, chir dacă întreprinderea transnistreană va fi declarată filială a unei întreprinderi străine,care are toate rechizitele legale în ţara sa, spre exemplu în Rusia, stingerea nemulţumirilor din rândul colectivului va necesita metode excepţionale. Dar acest fapt este riscant şi lipsit de susţinere. 

Dacă pornim de la ideea că noii proprietari înţeleg real situaţia, cea mai logică concluzie este: privatizarea industriei în Transnistria se efectuează cu un singur scop – de a risca şi a primi capital atât din procesul de producţie, cât şi din vânzarea surplusului de utilaje, materii prime, materiale şi a altor elemente din activele întreprinderii. 

Nici problema proprietăţii private asupra pământului încă nu este hotărâtă. Referendumul regional, organizat în 2003 pe această temă, a dat rezultate negative. Aici s-a reflectat predispunerea socială a populaţiei, creată de-a lungul mai multor ani, despre nenorocirea inevitabilă care o poate aduce proprietatea privată asupra pământurilor. Între timp, degradarea sectorului agricol al regiunii deja este la etapa de faliment absolut al sistemului de colhozuri, care după cum este cunoscut, nu poate să funcţioneze eficient fără impunerea la muncă şi fără subsidii financiare. 

Ieşirea a fost găsită prin acţiuni destul de exotice: în toamna anului 2004, conform decretului preşedintelui RMN, gospodăria colectivă “Parcani” din raionul Slobozia a fost desfiinţat ca persoană juridică. 6500 ha ce reprezentau terenurile sale, clădirile, construcţiile şi alte active au fost date în arendă unui businessman transnistrean pe termen de 99 de ani, adică, practic pe totdeauna. În aţa fel, nu s-a întâmplat nimic altceva decât numirea unui moşier şi declararea a sute de locuitori, foşti colhoznici, ca persoane fără pământ. În istoria Moldovei acest fapt, probabil, este fără precedent. Nici guvernarea ţaristă de la sfârşitul secolului XIX, nici guvernul României din 1921-1922, efectuând reforma funciară la noi, nu a îndrăznit să-i lese fără pământ, adică fără nici o speranţă pe cei care îl prelucrează.  

Din toate acestea rezultă că acţiunile impulsive de privatizare în Transnistria încă sunt puţin convingătoare şi sunt considerate mai puţin legitime de cei din afara regiunii. Care poate fi soluţia problemei date? La moment se propun două abordări. 

Prima – nici un rezultat al privatizării să nu fie recunoscut şi prin toate căile posibile să se efectueze necondiţionat întoarcerea potenţialului economic transnistrean în cadrul legislativ al Republicii Moldova. Prin intermediul comunităţii internaţionale să se stabilească controlul asupra întregului teritoriu al ţării şi să se efectueze reprivatizarea conform legislaţiei Republicii Moldova. Acest proces va fi însoţit de opunere din partea noilor proprietari ai uzinelor transnistrene, care poate ajunge până la vânzarea activelor întreprinderilor privatizate ce se asemănă mult cu “tactica pământului pustiit”. Acest variantă riscantă de evoluţie a evenimentelor nu trebuie exclusă. 

A doua – a se ţine de principiile “memorandumului Kozak”, în care, printre altele, a fost inclus un punct despre recunoaşterea drepturilor de proprietate, care au apărut în perioada existenţei RMN. În acest caz, locuitorii de pe malul drept al Nistrului nu vor putea să realizeze dreptul său la proprietatea din stânga Nistrului. Pe lângă aceasta, după cum se ştie, la crearea potenţialului industrial al Transnistriei a participat toată Moldova. Mai mult decât atât, în 1993-1995 aproximativ 150.000 de oameni din Transnistria au participat la privatizarea potenţialului din dreapta Nistrului. Mulţi din ei la momentul actual primesc dividende pe acţiunile sale, cumpărate prin bonuri patrimoniale. În septembrie-octombrie 2004 în presa Republicii Moldova a fost publicată informaţia fondurilor “Agrofond” şi “Dividend” despre achitarea dividendelor. Această notă informativă conţinea o adresă la care acţionarii din stânga Nistrului puteau să-şi obţină dividendele. 

Dacă e să ne conducem de principiul “totul ce este pe pământul nostru, este al nostru”, atunci se poate ajunge la cazul de anulare a drepturilor de proprietate asupra întreprinderilor cu capital străin. Toate aceste probleme necesită hotărâri gândite ce vor lua în consideraţie interesele tuturor părţilor. 

De aceea, considerăm că cea mai productivă poate fi o treia abordare: ordonarea relaţiilor de proprietate şi legalizarea privatizării întreprinderilor în Transnistria să se efectueze după un scenariu special, care va lua în consideraţie atât realităţile din Transnistria , cât şi prevederile de bază a noii legi aprobate a Republicii Moldova cu privire la privatizarea întreprinderilor din stânga Nistrului (octombrie 2004). Acest scenariu ar putea conţine următoarele etape: 

1. inventarierea şi evaluarea patrimoniului după metode recunoscute internaţional, spre exemplu pe baza experienţei acumulate de Uniunea Experţilor în Evaluări a ţărilor CSI;
2. documentarea tuturor fondurilor ce ţin de investiţia propriu-zisă, cât şi a celor cu care întreprinderea şi-a desfăşurat activitatea;
3. coordonarea acordului prin consultaţii trilaterale (investitor – reprezentantul colectivului de muncă – reprezentantul statului) asupra mărimii proprietăţii, ce va fi împărţită între muncitori, şi a cotei de proprietate ce va trece sub controlul statului, în condiţii specifice stabilite, pentru a fi distribuită ulterior altor cetăţeni;
4. asigurarea înregistrării hârtiilor de valoare a întreprinderilor privatizate (acţiuni, obligaţiuni) la Comisia Naţională a Republicii Moldova a Valorilor Mobiliare şi accesul acestora la bursa hârtiilor de valoare a RM, şi de asemenea ca active gajabile în sfera bancară;
5. efectuarea adunării acţionarilor societăţii pe acţiuni, ratificarea actelor de fondare conform legislaţiei în vigoare.

Cu alte cuvinte, se propune a nu considera oponenţi pe cei care deja au investit resursele proprii în potenţialul din stânga Nistrului. Ei nu poartă nici o vină de existenţa conflictului legislativ în această problemă delicată. Dar ei au cheltuit resursele sale, adică au epuizat proprietatea lor privată. Şi acest lucru trebuie privit cu bunăvoinţă. În aceasta, beneficiul de la privatizarea în Transnistria este pentru toţi locuitorii Moldovei. 

O abordare cântărită, bazată pe respectarea proprietăţii private va permite să facem apel la organizaţiile financiare internaţionale de a deschide o linie specială de creditare pentru reconstruirea potenţialului economic transnistrean. Şi în cazul în care, noii proprietari ai întreprinderilor privatizate ar ţine cont de condiţiile impuse de Guvernul Republicii Moldova, acesta din urmă ar putea să apară ca garant al acestor credite. În acest fel s-ar pune punct confruntării şi s-ar putea începe reconstruirea economiei “statului comun”.