Sectiunea VIII – iulie 2003 

Drama ştampilelor vamale
Galina Şelari

După toate aparenţele, relaţiile dintre Chişinău şi Tiraspol au început din nou să se tensioneze, şi de data aceasta din cauza controlului asupra operaţiunilor de export-import. Este de la sine înţeles că dependenţa micii economii deschise a Transnistriei (de altfel, şi a celei moldoveneşti) de comerţul exterior este extrem de mare. De la mijlocul anilor 1990, după cum se ştie, comerţul exterior al Transnistriei s-a realizat sub “acoperirea” ştampilelor vamale ale Republicii Moldova, iar drept urmare în 2000 volumul schimburilor comerciale din regiune a ajuns la 817,3 milioane de dolari SUA, sau de 3 ori mai mult pe cap de locuitor faţă de Moldova.

După aderarea la OMC în mai 2001, Republica Moldova a introdus proceduri vamale noi şi a “rechemat” vechile ştampile, ceea ce a avut un efect negativ asupra economiei Transnistriei. Printre altele, în 2002 volumul exporturilor transnistrene s-a redus cu 36%, iar cel al importurilor – cu 17%. Administraţia transnistreană a calificat aceste acţiuni drept “blocadă economică” şi a evaluat pierderile la 170 milioane de dolari SUA.

Ideea statului federal, propusă la sfîrşitul lui 2002 de către OSCE în mod cu totul neaşteptat şi primită pozitiv de către ambele părţi, a trezit noi speranţe, inclusiv cu privire la cooperarea economică. Avantajele unei activităţi în comun pe pieţele mondiale, de atragere a investiţiilor şi de participare la proiectele regionale pentru Europa de Sud-Est sînt mult prea evidente.

Vladimir Voronin, la lansarea iniţiativei de elaborare a unei noi Constituţii a Republicii Moldova (februarie 2003), a menţionat că “atît timp cît vor exista două armate, două vame şi două sisteme bancare, poporul Moldovei nu va putea să-şi îmbunătăţească radical viaţa”.

În pofida aşteptărilor pozitive lucrurile însă au început a se înrăutăţi din nou. Drept motiv a servit Protocolul moldo-ucrainean din 15 mai 2003 potrivit căruia transportarea produselor prin serviciile de control vamal la frontiera moldo-ucraineană, inclusiv Transnistria, va avea loc doar în baza actelor comerciale şi vamale oficiale ale Chişinăului. După aceasta a urmat invitarea întreprinderilor transnistrene de a se înregistra la Camera de registrare a RM şi de a primi certificate de origine a produselor de la Camera de comerţ a RM.

În apelul său către cetăţenii din Transnistria din 30 iunie 2003, Igor Smirnov a calificat aceste acţiuni drept “noi încercări de zădărnicire a activităţii economice externe a Transnistriei“. Smirnov a mai declarat că “cerinţa ultimativă de a înregistra întreprinderile noastre a fost motivată de intenţia de a instaura controlul birocraţilor moldoveni asupra procesului de privatizare. Pe termen scurt – de a impune obligaţia de a plăti toate taxele în bugetul Moldovei şi de a lipsi poporul transnistrean de bazele dezvoltării sale economice”.

Vom încerca, făcînd abstracţie de politică, să analizăm două probleme asupra cărora în prezent se duc dezbateri fierbinţi – cea a asigurării produselor transnistrene, menite pentru export, cu ştampilele vamale ale RM, şi cea a legitimităţii proceselor de privatizare din Transnistria.

Crearea posturilor vamale la frontiera moldo-ucraineană. Raţionamentele economice ale unei frontiere funcţionale dintre Moldova şi Ucraina, viitori vecini ai Uniunii Europene, sînt evidente: reducerea activităţilor de export-import subterane, combaterea activităţilor de contrabandă, a migraţiei ilegale etc.

În mai 2001 Moldova şi Transnistria au semnat Hotărîrea protocolară de armonizare a legislaţiei fiscale şi vamale, potrivit căreia reglementarea de către părţi a operaţiunilor de export-import se face în baza “legislaţiei fiscale şi vamale în conformitate cu cerinţele Organizaţiei Mondiale a Comerţului şi a Organizaţiei Vamale Internaţionale, precum şi a legislaţiei statelor CSI şi UE”.[1] De menţionat că introducerea controlului vamal comun la frontiera moldo-ucraineană se preconiza de la 1 septembrie 2001.[2]

Legislaţia vamală şi fiscală a RM corespunde, în ansamblu, cerinţelor şi normelor internaţionale, după cum a recunoscut şi administraţia transnistreană. Aşadar, efectuarea înregistrării vamale a operaţiunilor de export-import în conformitate cu legislaţia RM corespunde întru totul prevederilor hotărîrii protocolare. Soluţionarea acestei probleme a durat aproape doi ani, dar şi acum posturile vamale comune sînt privite de administraţia transnistreană drept blocadă economică din partea Moldovei. Deşi nu este tocmai logic, de ce doar a Moldovei, dar nu şi a Ucrainei?

Reacţia negativă a Transnistriei faţă de omogenizarea normelor vamale pentru toţi agenţii economici poate fi explicată prin atitudinea negativă faţă de administraţia de la Chişinău şi dorinţa acesteia de a-şi respecta în mod consecvent obligaţiile asumate. Reamintim că Memorandumul de la Moscova cu privire la normalizarea relaţiilor dintre Moldova şi Transnistria din 1997 prevede că Transnistria poate stabili şi menţine propriile contacte internaţionale în domeniul economic, ştiinţific, tehnic şi cultural, adică. Transnistria este recunoscută drept agent economic independent. Înregistrarea provizorie a agenţilor economici din estul Moldovei şi menţinerea relaţiilor acestora cu bugetul Transnistriei deocamdată nu garantează că atunci cînd va avea loc înregistrarea definitivă (din 1 ianuarie 2004) acest sistem de relaţii cu bugetul regional se va păstra.

Soluţionarea constructivă de către părţi a problemei relaţiilor interbugetare, asumarea unor obligaţii reciproce în această problemă, dar şi mai important, respectarea strictă a acestora, ar putea deveni un fundament pentru soluţionarea altor probleme economice importante: omogenizarea cerinţelor faţă de înregistrarea întreprinderilor, evitarea taxării duble a veniturilor agenţilor economici etc. În aceste condiţii crearea şi introducerea unui registru unic al celor două economii s-ar putea transforma dintr-un măr al discordiei într-o piatră de temelie pentru un sistem economic unic. Deocamdată însă cele două părţi preferă să comunice prin intermediul adresărilor şi al declaraţiilor.

Despre “legitimitatea” privatizării întreprinderilor.  Recunoaşterea “legalităţii” privatizării în Transnistria este condiţia preliminară pe care aceasta a înaintat-o pe 3 iulie 2003 pentru continuarea lucrărilor Comisiei constituţionale mixte. S-a propus semnarea Actului de proprietate “care ar avea efect juridic şi ar constata lipsa unor revendicări din partea Chişinăului faţă de proprietatea din regiune”.

Şi în acest caz vom examina acordurile semnate anterior. În Hotărîrea protoclară cu privire la garanţiile de atragere şi protejare a investiţiilor străine şi de cooperare în domeniul activităţii investiţionale se menţionează: “Activitatea investitorilor şi întreprinzătorilor străini pe teritoriul Transnistriei este garantată de legislaţia RM şi a Transnistriei şi normele dreptului internaţional”.[3] În acelaşi timp, după cum am văzut, dreptul Transnistriei de a efectua privatizarea în baza legislaţiei existente a Transnistriei a fost deja recunoscut. Trebuie menţionat că această hotărăre protocolară prevedea elaborarea unui proiect comun de strategie investiţională. Cu toate acestea, activitatea propriu-zisă în vederea aplicării acestei decizii atît de importante pentru ambele părţi nu a început.

La momentul actual conducerea de la Chişinău susţine “privatizarea legală” (?) in Transnistria. În acelaşi timp, referindu-se la posibilele consecinţe pentru acei investitori care au privatizat deja o serie de unităţi economice transnistrene, prim-ministrul moldovean nu a exclus posibilitatea apariţiei unor probleme în cazul în care cumpătătorii nu au consultat autorităţile moldoveneşti în prealabil.[4]  Nu este tocmai clar, pentru care investitori pot apărea probleme: pentru cei locali (din Transnistria) şi/sau cei străini? Şi cum rămîne cu garanţiile deja stabilite în hotărîrea protocolară bilaterală?

Administraţia transnistreană consideră că standardele duble şi lipsa de consecvenţă în poziţia oficială a Chişinăului într-o problemă atît de serioasă îngrijorează nu doar Tiraspolul, ci şi investitorii potenţiali, care intenţionează să realizeze proiecte pe ambele maluri ale Nistrului.

Vom menţiona că prima întreprindere cu participarea capitalului străin (italian) “TirPa” a fost înregistrată pe teritoriul Transnistriei în 1988. În prezent proprietarul principalului donor industrial-financiar al regiunii, Uzina metalurgică din Rîbniţa (ММЗ), este compania “Itera International Energy Group L.L.G.”, înregistrată în statul New Jercey, SUA. Apropo, această companie şi-a exprimat interesul şi faţă de unele proiecte investiţionale de pe malul drept al Moldovei. Cel mai recent exemplu este privatizarea uzinei din Dubăsari “Buket Moldavii”. Costul de licitaţie al întreprinderii a fost calculat, la cererea ministerului transnistrean al economiei, de către o companie de audit din Chişinău. Tenderul de privatizare a fost cîştigat de un investitor din Rusia – Casa de comerţ “Aroma”, care este proprietarul unor întreprinderi şi de pe malul stîng a Moldovei.

Din cele expuse mai sus, este evident că interesul economic face posibilă încheierea unor contracte pentru cooperarea bilaterală, executarea cărora stimulează dezvoltarea, ci nu confruntarea economică. 

De aceea se poate constata că a sosit timpul înţelegirilor şi nu al declaraţiilor şi “expresiilor tari”. Fără înţelegeri în sfera economică nu se va ajunge la un compromis politic. În acest sens, este necesară conlucrarea specialiştilor din diverse domenii de drept şi economie în vederea apropierii legislaţiei fiscale, bancare şi comerciale, a standardelor şi a sistemelor de asigurare socială a populaţiei. Trebuie să fie parcursă această cale anevoioasă care va fi mai scurtă dacă se va merge unul în întîmpinarea altuia.