Sectiunea VII – iunie 2003 

Raioanele şi economia
Anatol Gudîm

Aşadar, alegerile locale au trecut. Începe munca zilnică – organizarea practică a 32 de raioane noi-vechi şi începerea administrării lor. Urmează retrocedarea clădirilor (majoritatea cărora sunt date în arendă sau sunt privatizate), angajarea personalului , ajustarea comunicaţiilor, evidenţierilor statistice ş.a.m.d. O problemă aparte este ocuparea forţei de muncă, pentru aceasta sunt necesare măsuri pentru susţinerea antreprenoriatului şi bineînţeles a persoanelor cu iniţiativă. Cuvintele frumoase dinainte de alegeri î-şi vor pierde sensul puţin câte puţin şi pe primul plan va apărea principala problema – ce are de câştigat populaţia şi economia odată cu întoarcerea de la judeţe la raioane, care după cum se ştie este una primară.  

Administrarea teritoriului este o sarcină nu dintre cele mai uşoare. În ţările Europei, care încă mai este numită „Europa regiunilor”, este acumulată o experienţă considerabilă referitor la această problemă – în legislaţie, divizarea bugetelor, utilizarea fondurilor pentru înviorarea ocupaţiei, reconstruirea infrastructurii, asanarea mediului înconjurător. 

Noi, cei din Republica Moldova, urmăm să parcurgem aceste realităţi.  Situaţia se complică prin faptul, că iniţial în republica noastră (RSSM) pe parcursul a jumătate de secol a predominat principiul ramural de planificare, alocarea resurselor şi administrarea în condiţiile unei modificări repetate (de peste 10 ori!) a organizării administrativ-teritoriale, dar şi după anul 1991, când atotputerea Gosplanului şi ministerelor ramurale a luat sfârşit, teritoriile nicidecum nu  şi-au dobândit nici drepturi, nici o bază economică reală sub forma unei proprietăţi municipale sau venituri suficiente ale bugetelor locale.  

Orientându-se spre standardele europene ale autonomiei teritoriilor, în anii 1997-1998, Parlamentul RM a aderat la Carta europeană a autonomiei locale şi introducând judeţele, a consolidat organizarea administrativ-teritorială a ţării. Se spera pe avantajele utilizării potenţialului unor regiuni mult mai mari. În continuare, însă, au urmat schimbări mai degrabă de formă, decât de esenţă. Mai mult decât atât, din cauza extinderii pe verticală a aparatului de stat la nivel naţional, a avut loc şi extinderea lui la nivel local.   

Necătând la tranziţia la economia de piaţă, puterea locală nu şi-a manifestat impulsuri speciale pentru a dezvolta antreprenoriatul (în afară de propriul interes). Indicatorii acestei drame: 68% din întreprinderi şi 57% din circulaţia resurselor financiare ale businessului mic şi mijlociu sunt înregistrate în municipiul Chişinău – mai aproape de Parlament şi Guvern, departamentul fiscal şi vamal, camera de licenţiere ş.a.  

Ce e de aşteptat acum, cu întoarcerea raioanelor? De ce Guvernul, amintindu-şi de promisiunea de a reduce cheltuielile, la 10 iunie anul curent a aprobat structurile şi aparatul administraţiei raioanelor, municipiilor şi comunelor. Pe lângă aceasta, după spusele prim-ministrului, «având drept scop ridicarea eficienţei lor, noi vom recurge şi la concedieri, făcând aceasta în conformitate cu legislaţia». Să sperăm că vor urma schimbări mult mai semnificative în domeniul drepturilor şi funcţiilor administraţiilor locale, mai întâi de toate în direcţia dezvoltării social-economice a teritoriilor. 

În caz contrar, nu vom evita un nou val de «consolidări-divizări», după cum s-a mai întâmplat în trecut. Într-adevăr, istoria ne demonstrează, că nimeni nu învaţă lecţia istoriei: 

-  mai a.1948: a doua sesiune a Sovetului Suprem al RSSM a lichidat judeţele şi a format pe teritoriul republicii 60 de raioane;

-  anii 50: numărul de raioane s-a micşorat, iniţial până la 46 (a. 1950), apoi – până la 35 (a. 1959). În acelaşi timp, s-a considerat a fi raţional de a uni raioanele în 4 okruguri (Bălţi, Chişinău, Tiraspol şi Cahul), care au existat, însă, foarte puţin. Apropos, actuala clădire a Prezidiumului AŞ RM, a fost construită pentru administraţia okrugului;

-  anul 1963: în locul okrugurilor în perioada reorganizărilor permanente a lui Nikita Hrusciov, a avut loc consolidarea bruscă a raioanelor şi micşorării numărului lor până la 18 unităţi;

-  însă, deja în anul următor a pornit un nou val de divizări: a.1964 – 26 raioane, a.1996 – 31, a.1972 – 33 şi 40 de raioane în anii 80;

-  a.1990: Sovetul Suprem al RSS Moldova, reieşind din Declaraţia despre suveranitate, a aprobat Hotărârea cu privire la perfecţionarea organizării administrativ teritoriale a ţării şi ordonat Comisiei pentru problemele autoadministrării locale «de a înainta propuneri», reieşind din necesitatea de a avea unităţi teritoriale («judeţele» tradiţionale pentru Basarabia) cu un potenţial demographic de mare capacitate şi cu o bază economico-financiară viabilă, Institutul de planificare prezentat Guvernului argumente pentru patru variante – 7, 9, 12 sau 18 judeţe, unul dintre care a fost luat drept bază abia după şapte ani;

-  a.1998: a fost restabilită divizarea pe judeţe a teritoriului Moldovei (10 judeţe), plus UTA Găgăuzia; în Transnistria s-au păstrat 5 raioane;

-  a.2003: întoarcerea la raioane (32), plus UTA Găgăuzia (3 raioane interne); şi pe malul stâng – 5 raioane.

Ca o consfinţire ideologică a «consolidărilor-divizărilor» raioanelor în timpul sovietic a fost postulatul cu privire la «unitatea politică şi economică a administraţiei în raion, care este un punct nodal, unde sunt realizate direcivele partidului şi puterii Sovietice» (PCUS în rezoluţiile şi hotărârile congreselor şi conferinţelor, v. 4, pag. 234). Când avea loc consolidarea raioanelor, drept rezultat trebuia să fie «micşorarea cheltuielilor pentru aparatul de stat», în condiţiile divizării – «de a apropia puterea de populaţie». În anii 2001-2002, argumentând renunţarea de la judeţe şi întoarcerea la raioanele mult mai fracţionate, puterea a expus pentru prima dată ambele argumente în acelaşi timp! 

Ar fi bine aşa şi să se întâmple. Dar acesta va fi realizabil numai în condiţiile evitării centralizării şi administrării severe şi dezvoltării municipiilor şi raioanelor în calitate de comunităţi economice auto-administrative, receptive la iniţiativele antreprenoriale şi inovaţiile sociale. 

Potenţialul slab a fiecărui dintre cele 40 raioane noi-vechi (incluzând Transnistria şi Găgăuzia) poate fi compensat, după exemplu Poloniei, Cehiei, României sau Bulgariei, prin conturarea pe teritoriul ţării a 4-5 «regiuni de dezvoltare» (Nord, Centru, Sud-Est, Sus şi municipiul Chişinău), specificul structural al economiei, avantajele flexurilor de transport, potenţialul natural, demografic şi productive cărora să li se permită ca în cadrul unei strategii concrete pentru fiecare dintre aceste regiuni programate pentru a realiza proiecte esenţiale de importanţă naţională, inclusiv de atragerea creditelor, investiţiilor şi asistenţei tehnice, fie acestea din partea ţărilor CSI sau din partea Uniunii Europene. 

Îmbinarea stabilă pentru următorii 10-15 ani a raionării economice şi administrative a ţării va permite a se evita noi hotărâri voluntariste cu privire la cantitatea, conţinutul şi graniţele raioanelor, iar funcţiile de administrare a dezvoltării teritoriale vor primi un sprijin în baza economică reală şi mediul social concret.