Sectiunea XIV – octombrie 2003 

Poate fi oprită de-urbanizarea?
Anatol Gudîm

Timpurile noi au adus Republicii Moldova multe schimbări. Printre care – deschiderea ţarii lumii, reforma proprietăţii, formarea relaţiilor de piaţă şi a sectorului privat, privatizarea pamîntului, liberalizarea comerţului – intern şi extern, democratizarea vieţii sociale. Dar, exista şi aşa laturi ale vieţii unde schimbările purtau un caracter distructiv: mărirea gradului de sărăcie şi a inegalităţii sociale, emigrarea şi migrarea de muncă în masă peste hotarele ţării, deindustrializarea oraşelor, distrugerea infrastructurii sociale a localităţilor rurale, stagnarea ecosistemelor.  

Majoritatea acestor procese negative au un caracter teritorial. Cu toate acestea, în totalitatea reformelor noastre, problemelor ce vizează administrarea dezvoltării teritoriale li se acordau o atenţie minimă.  

Aceasta, într-o oarecare măsură, este o urmare a trecutului nu atît de îndepărtat, deoarece în perioada sovietică predomina principiul ramural al conducerii de stat şi toate pîrghiile şi resursele conducerii se aflau în cadrul Guvernului central şi a ministerelor de ramură. După 1991 ministerele (în afară de Ministerul  Finanţelor) au fost lipsite de aceste pîrghii (dreptul de a repartiza investiţii, fonduri, etc.), dar şi organele locale (raioanele si oraşele) de asemenea nu le-au primit – nici în calitate de funcţii a autoadministrării, nici în calitate de proprietate municipală sau în calitate de bază suficientă pentru bugetele locale. În locul „federalizării bugetului” ţării am primit opusul – centralizarea şi mai mare a lui. Lipsa atenţiei faţă de necesităţile teritoriilor, este una dintre cauzele esenţiale a eficacităţii scăzute a reformelor în stat. 

De-urbanizarea ca fapt. Perioada de tranziţie a fost marcat în Moldova, printre altele, prin micşorarea populaţiei urbane. Numărul ei pe întregul teritoriu tării, inclusiv şi Transnistria,, la data de 1 ianuarie 2003, era 1914.9 mii oameni, sau 45.3%, în partea dreapta a Nistrului – 1497 mii oameni, sau 41.4% din întregul populaţiei. Cauzele de bază: deindustrializarea oraşelor, stagnarea infrastructurii lor şi depopularea, mai pronunţată în oraşe de cît în sate. 

Urbanizarea ţării, ca una dintre realizările perioadei sovietice, cel mai rapid decurgea între anii 1961 – 1980 cu amplasarea pe teritoriul ei a peste 300 de întreprinderi industriale noi, care produceau atît pe baza materiei prime aduse (energetica, industria constructoare de maşini, industria uşoară şi producătoare de mobilă), cît şi pe baza materiei prime locale – industria alimentară şi producătoare de materiale de construcţie. În rezultat, între anii 1961 – 1990 numărul populaţiei urbane a crescut de la 670 mii oameni pînă la 2.1 milioane, sau de 3 ori mai mult!. Cadrul orăşenesc al  ţării  a fost format din 21 de oraşe (unul mare – Chişinău, trei mijlocii – Bălţi, Tiraspol, Bender, celelalte – oraşe mici cu o populaţie de pînă la 50 mii de oameni) şi 45 de localităţi de tip orăşenesc. 

După 1990, în condiţiile crizei economice sistemice, populaţia orăşenească s-a redus cu 154.4 mii oameni, ce este egal cu populaţia or. Orhei, Soroca, Ungheni şi a Cahul luate împreună, sau egală populaţiei or. Bălţi, care şi ea s-a redus cu 10 %. 

Dinamica populaţiei urbane (inclusiv Transnistria) a fost următoare:

Criza oraşelor a afectat, în cea mai mare măsură, oraşele mici şi noile localităţi te tip orăşenesc, în special acele, activitatea cărora era determinată de existenţa unei singure întreprinderi: Rezina (uzina de ciment), Cantemir (fabrica de conserve), Briceni, Alexandreşti, Glodeni (fabrici de zahăr), etc.  

Relativ  stabil s-a dovedit a fi Chişinăul, populaţia căruia (în limite comparabile), s-a micşorat neconsiderabil: de la 661.4 mii oameni, conform datelor recesămîntului din 1991, pînă la 660.7 mii oameni, la începutul anului 2003. Acesta, cu toate că o parte considerabilă a  businessului este concentrată în capitală: municipiului Chişinău în 2002 îi revenea 68% di numărul total din întreprinderile mici şi mijlocii înregistrate în RM, 75% din volumul total de producţie fabricată de aceştia şi 57% din cei angajaţi în cîmpul muncii. 

Printre cetăţenii Moldovei, care pleacă la muncă peste hotare, după datele Departamentului de statistică şi sociologie, locuitorii oraşelor alcătuiau în ultimii ani 35 – 38%. În semestrul II al anului 2003, de exemplu, ei numărau 88.3 mii oameni, ce este egal cu populaţia a zece (!) localităţi ca Cantemir. 

Este evidentă intensificarea aspectului rural a Moldovei. Aceasta are loc pe fonul structurii urbanizate a statelor vecine, România şi Ucraina, în care cota parte a populaţiei urbane o reprezintă corespunzător 55% si 68%. La un nivel mai jos a indecilor populaţiei urbane de cît Moldova se află numai o ţară europeană – Albania. 

Va asigura reforma administrativ-teritorială din 2003 redresarea oraşelor? Răspunsul la această întrebare va fi mai mult negativ. Întoarcerea la 40 de raioane (32 – pe malul drept al Nistrului, 3 – UTA Găgăuză şi 5 în Transnistria), majoritatea cărora dispun de un potenţial demografic şi de producere neînsemnat, poate că şi „apropie puterea de populaţie”, dar nu va permite concentrarea resurselor - nici din bugetul de stat, nici din afară. Toate oraşele (în afară de Chişinău şi Bălţi) şi raioanele încă mult timp sunt sortite să fie dependente de transferurile alocate centralizat de către Guvern. Este semnificativ faptul ca , de exemplu, cum Guvernul (Dispoziţia № 93 din 8 septembrie 2003) planifică să desfăşoare şedinţele sale pe teren: Străşeni (septembrie), Ocniţa (octombrie), Basarabeasca (noiembrie) şi Ştefan – Vodă (decembrie). Sunt prevăzute examinarea unor chestiuni destul de actuale pentru aceste oraşe şi raioane – dezvoltarea înterprinoriatului, asigurarea populaţiei cu gaz natural, energie electrică, apă potabilă, etc. Dar printre „răspunzătoare pentru pregătirea lor” au fost numite doar ministerele (economiei, agriculturii şi a industrie alimentare, ecologiei şi a construcţiilor) şi departamentele. Dar nu sînt menţionate organele publice locale. De asemenea oraşele s-au pomenit „înecate” în raioane: toate relaţiile oraşelor cu bugetul de stat (inclusiv transferurile) sînt bazate pe serviciile financiare ale raioanelor. 

O aşa atitudine faţă de oraşe nu poate fi calificată drept productivă. Începînd cu secolul XIV Moldova a fost împărţită în diverse moduri – în ţinuturi, raii, judeţe, raioane, - dar întotdeauna „scheletul statului” se consolida de drumuri şi oraşe. Şi a cum, dacă reieşim nu numai din situaţia deplorabilă, dar şi din sarcini şi perspective, atunci trebuie de recunoscut, că  de a ridică şi a aduce la acelaşi nivel gradul de dezvoltare pe întreg teritoriu al ţării este ireală. Este necesar de a delimita aşa numiţii „poli de dezvoltare”. 

Oraşele ca „poli de dezvoltare” a teritoriului. Istoria mondială ne oferă multiple exemple a rolului de stimulator si organizator pe care le îndeplinesc oraşele în dezvoltarea regiunilor şi a statelor: oraşele – republici din Grecia Antică, oraşele ganzeice din Germania Medievală, oraşele – colonii din bazinul mării Negre, etc. Un rol aparte, în deosebi în perioada crizelor, l-au jucat oraşele în istoria Moldovei. 

Luînd în consideraţie cele menţionate mai sus, în teoria şi practica regională, este recunoscută concepţia raioanelor de nod sau polarizate, care se formează în jurul oraşelor, ca centre de cristalizare a activităţii administrative, economice şi sociale. Corelaţiile funcţionale în astfel de raioane se evidenţiază mai mult prin intermediul fluxurilor – migrarea de muncă, flucsurile de materie primă, produse şi servicii, legăturile de transport. Oraşele - poluri de creştere a astfel de regiuni determină caracterul dezvoltării teritoriilor apropiate şi concentrează aşa sfere ca întreprenoriatul, „businessul pentru business”, investiţiile, operaţiunile financiare şi educaţia. 

Politica regională, realizată între anii 1970 – 1980 în RSSM (pe lîngă elementele de administrare şi voluntarism), în sens ştiinţific se bazau atît pe evidenţierea regiunilor similare (zone de specializare a agriculturii), regiunilor de nod (oraşe – centre industriale, localităţi cu perspective), cît şi a regiunilor programate (programul de dezvoltare a Chişinăului, programa de dezvoltare a Sudului Moldovei). 

Documentele de bază pe lungă durată, în acest sens, au fost „Planificarea raională complexă a RSS Moldoveneşti” şi „Sistemul regional de aşezare a RSS Moldoveneşti”. În conformitate cu acestea au fost evidenţiate pe teritoriul republicii 4 sisteme grupal de aşezare (Nord, Centru, Sud – est şi Sud), 8 zone de planificare (centrele lor fiind – Edineţ, Bălţi, Rîbniţa, Ungheni, Chişinău, Tiraspol – Bender, Comrat şi Cahul), care la rîndul lor se delimitau în 36 sub-zone şi 86 micro-zone. 

Oraşele, în  dependenţă de complexitatea funcţiilor exercitate, se eşalonau în patru nivele: centre multifuncţionale a sistemelor grupal de aşezare; centre interraionale, influenţa cărora se răspîndea asupra câtorva raioane; oraşe – centre a raioanelor; centre locale. 

În ultimul deceniu baza ştiinţifică şi de proiectare a politicii regionale în RM nu s-a renovat, iar situaţia pe teritoriul ţării (în afară de Chişinău împreună cu suburbiile sale) s-a înrăutăţit peste tot, şi practic „uniform”. 

Din această cauză posibila iniţiativă a Guvernului (Ministerul economiei sau Ministerul ecologiei, construcţiilor şi a dezvoltării teritoriului?) justificînd şi realizînd concepţia „oraşele ca poluri de creştere a teritoriului” putea să se bazeze (pentru început!) pe „predecesori” – cercetările Institutului de planificare,  KievNIIghiprograd , Moldghiprostroi (acum „Urbanproiect”) şi Moldghiproselistroi (acum „Rural proiect”): „Planificarea raională complexă a RSS moldoveneşti”, „Sistemul regional de aşezare a RSS Moldoveneşti”, „Metodologia şi variantele formării reţelei raioanelor teritorial-administrative”, întărite la timpul lor de către Guvern şi pînă în prezent în vigoare din lipsa noilor proiecte. 

Avînd la bază acestea din urmă, în calitate de puncte de pornire – a eventualilor „poluri de creştere” a teritoriilor vecine, pot fi numite preventiv 12 oraşe: Bălţi, Edineţ şi Soroca – în regiunea de Nord, Chişinău, Orhei şi Ungheni – în Centru, Comrat, Cahul şi Taraclia – în Sud, şi Tiraspol, Rîbniţa şi Dubăsari – în regiunea de Sud-est al ţării. 

Concentrarea atenţiei Guvernului asupra unui cerc restrîns de oraşe – centre de importanţă interraională va permite economisirea timpului şi a resurselor. Astfel de abordare sigur va provoca reproşuri din partea administraţiei altor oraşe şi raioane şi a simpatizanţilor acestora din cadrul Parlamentului şi a Guvernului. Dar în acest caz iarăşi va fi ratat avantajul ce ar permite acordarea de priorităţi în politica economică. Această greşeală deja a fost comisă neidentificînd la începutul reformelor priorităţile industriei prelucrătoare sau în complexul agro-industrial, ceea ce se încercă să se îndrepte acum. 

Realizarea practică a concepţiei „oraşe – poluri de creştere a teritoriilor” prevede asigurarea ei legală, crearea unei statistici veridice cu privire la oraşe si raioane, a mecanismului relaţiilor financiare între centru şi oraşele de bază. Acest lucru nu este simplu de realizat, dar este concret şi din acest motiv merită să devină o parte din Strategia de creştere economică şi a reducerea sărăciei, pe care Guvernul o formează ca platformă a politicii economice pentru anii apropiaţi.